Sala Ctitorilor

Spațiul denumit generic Sala Ctitorilor prezintă două colecții speciale de obiecte puțin sau deloc cunoscute publicului: Antimisele şi Pomelnicele ctitorești: diptice, pălmare.

Ctitorul este cel care pune partea sa la Biserică, dăruind comoara acolo unde îi este inima: în Casa Domnului, Biserica! În trecut mulți creștini adăugau la numărul moștenitorilor legali şi ctitoria, socotind-o întocmai şi în rândul copiilor legiuiți, între care se şi împărțea în mod egal moștenirea. Astfel, părinți fiind, socoteau ctitoria nici mai prejos nici mai presus decât proprii copii. Această dragoste egală îi așeza în rândul ctitorilor, care se pomenesc atâta vreme cât durează şi ctitoria lor, pomenirea supraviețuind cu mult trecătoarei lor vieți. Mari ctitori de biserici au fost domnitorii țării, între care trebuie să amintim pe marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Mușatinii au fost ctitori de vocație, dar în fiecare secol se evidențiază domnitori destoinici, care au şi ctitorit: Petru Rareș, Miron Barnovschi (voievodul mucenic), Vasile Lupu etc.. Nu puține sunt ctitoriile boierilor, a oamenilor de stat. Familiile boierești au dat adesea domnitori țării şi ierarhi bisericii şi din toate aceste familii măcar un membru, bărbat sau femeie, a îmbrăcat haina monahală. Negustorii, meseriașii şi preoții nu s-au lăsat nici ei mai prejos, încât multe dintre bisericuțele păstrate până astăzi au astfel de ctitori principali, lângă care au venit, în chip firesc, cei din tagmă (negustori, breslași) şi enoriașii. S-au menținut până astăzi biserici ridicate astfel: Golia şi biserica Banu (boieri), biserica Talpalari şi biserica Curelari (breslași), biserica Popeni (Pipirig, Neamț) ctitorită de sat (pomelnicul ctitoresc al satului).

În documentarea ctitoriilor, pe lângă însemnările scrise, cronici, acte, pietre tombale, pisanii, sunt de real folos şi de mare încredere pomelnicele ctitorești, pe care le scriau zugravii de pomelnice sau vornicii de sat (știutori de carte) pe suport de lemn, adesea preparat asemenea icoanelor. Pomelnicele ctitorești se păstrau în biserică, la Proscomidiar, pentru a fi pomenite la toate liturghiile. Existau însă şi pomelnice de neam, nominale, realizate pe suport de lemn, cu sau fără preparație, cu formă ce aducea a frunză sau a palmă cu degetele adunate şi întinse, cu mâner şi cu sistem de agățat (li se atașa o sfoară/ sârmă sau era practicată o gaură pentru cui). Oamenii le numeau simplu pălmare sau pomelnice. Ele aveau fața împărțită în două, pentru a scrie numele viilor şi morților în coloane diferite. Pomelnicele suportau ajustări periodice pe măsură ce intrau noi membri în familie (prin naștere) sau decedau (când  numele era șters din rândul/ coloana viilor şi era trecut în rândul morților. Oricum, un pomelnic însemna o cununie, adică cel căsătorit era obligat să poarte slujbe, având deplina responsabilitate pentru familia sa, pentru sine şi pentru cei adormiți din neam. Până la cununie responsabilitatea era a familiei, adică a părinților, dar din momentul în care se întemeia o familie nouă cei doi soți deveneau responsabili de sine, de urmași şi de neamul plecat la Domnul. Fiecare biserică are şi propria condică de ctitori, așa încât prin sistemul dublu de gestionare a ctitorilor s-a putut asigura pomenirea lor fără greșeală, lucru important, avându-se în vedere că această obligație este sub incidența canoanelor Bisericii, deci sub sancțiune divină. Dacă aceasta e grija slujitorilor altarului, reversul privește societatea: ctitorii au testat ctitoriile legând cu blestem stricarea sau încălcarea dorinței testimoniale, în care luau martori pe sfinți sau chiar pe Dumnezeu. Iar formulele de blestem sunt teribile. Dacă se urmăresc cazurile de ctitoriri lăsate moştenire posterităţii cu legământ de blestem şi de încălcare a legământului, se poate observa că blestemele chiar au lucrat asupra călcătorilor acelor prevederi.

Antimisul este cea de-a doua temă reprezentată în Sala Ctitorilor. Sfântul Antimis este vălul liturgic fără de care nu se poate aduce Jertfa, adică nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. Antimisul este o pânză de in sau mai nou, de mătase cu căptușeală de in, pe care este reprezentată Punerea în mormânt a Domnului și reprezintă jertfelnicul pe care se junghie Mielul, Hristos. Sfântul Antimis este sfințit numai de Arhiereu pentru fiecare biserică și are într-un buzunărel special, poziționat pe spatele lui, părticele din Sfintele Moaște, fără de care nu se poate liturghisi. Singura derogare de la uzul liturgic al Antimisului a fost în condițiile extreme ale temnițelor și lagărelor comuniste, când  a fost săvârșită Sfânta Liturghie nu pe Antimis purtător de sfinte moaște, ci chiar pe trupurile celor ce au pătimit, slujindu-se adică pe pieptul acelora pentru care trupul era mort patimilor. Conform sfintelor canoane ale Bisericii, Sfântul Antimis este mânuit numai de preot sau arhiereu, și numai purtând epitrahil. Cum Sfântul Antimis se folosește în Proscomidiar și Altar, laicilor le rămâne cvasinecunoscut, de aceea expunerea unui număr semnificativ de antimise din colecția  Catedralei Mitropolitane din Iași reprezintă o excelentă oportunitate culturală.