Sala Eclesia

Omul a fost zidit de Dumnezeu pentru veșnicie. În afara raiului, după căderea lui Adam, viața devine un timp al încercării şi lămuririi, un timp pe care Dumnezeu l-a tot scurtat: Că toate zilele noastre s-au împuținat şi în mânia Ta ne-am stins. (Ps 89.9). Această împuținare a zilelor este motivată de îndărătnicirea omului, de persistența omului de a trăi fără Dumnezeu, de unde și lipsa binecuvântării vieții și a timpului ca dar.

Dreptul Iov avea conștiința efemerității (zilele mele sunt mai grabnice decât un aducător de vești şi au fugit fără să vadă fericirea - Iov.9,25) iar Scriptura abundă de mențiuni asupra acestui subiect, al vieții trecătoare pe pământ. De aceea, timpul uman și timpul cosmic sunt într-un raport disproporționat. Doar prin coborârea lui Dumnezeu în creație şi restaurarea omului, timpul capătă noi valențe. Dumnezeu se face om, pentru ca omul să ajungă Dumnezeu, Dumnezeu cel veșnic intră în timp, pentru ca omul trecător să ajungă veșnic. Dumnezeu se face purtător de trup, pentru ca omul să fie purtător de duh.  

Din această perspectivă, dorim să arătăm cum şi unde coboară Dumnezeu pe Pământ. Biserica este locul în care omul se unește cu Dumnezeu (Sfântul Nicolae Cabasila), prin liturghie (lehton-ergon) şi prin lucrări sfințitoare, care au tocmai scopul întoarcerii omului către Creatorul şi Răscumpărătorul său.  Primul tropar cu care începe lucrarea tainică a preotului din timpul Proscomidiei spune: ”Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție”.  

Dumnezeu coboară în creație (Sfântul Nicolae Cabasila) ca să îl ridice pe Adam din umbra morții. Îl ridică în dar, de aceea Legea cea nouă, pe care a adus-o Hristos, o numim Legea Darului, căci în dar a primit Adam mântuirea. Dacă Biserica este trupul lui Hristos, credincioșii laici sunt pliroma (plinirea), adică trupul Bisericii, ce participă la aducerea Sfintei Jertfe, care se aduce în numele şi pentru mântuirea lor.

În Sala Eclesia descriem drumul pe care urcă omul spre cer. Pe acest drum a mers Hristos înaintea noastră, apăsând pașii ca să li se întipărească bine urma. Și dacă ne va fi greu să vedem urmele pașilor Lui, va fi imposibil să ignorăm sângele cel Sfânt cu care a însemnat calea mântuirii. Cu acesta, tainic ne împărtășim în viață între leagăn şi mormânt şi, astfel, călătorim spre cer. Acest drum, pe care îl facem împreună şi ajutați de Maica noastră, Biserica, îl descriem în Sala Eclesia, prin prezentarea Tainelor Bisericii şi lucrărilor sfințitoare asupra omului şi creației (naturii).

Drumul spiritual al omului pe pământ este cuprins între doi pomi: pomul cunoștinței (binelui şi răului), din care, mâncând, omul a cunoscut moartea şi a pierdut raiul, şi pomul vieții, al cărui rod dă viață veșnică, iar acest pom e Crucea iar rodul lui, Hristos.

După căderea în păcat, sau mai bine zis, după căderea din cinstea în care îi așezase Dumnezeu, Adam şi Eva sunt alungați din Rai de către Sfântul Arhanghel Mihail, care păzește poarta Raiului pentru ca omul să nu mai intre prin ea. După îndelunga tânguire protopărinții au început să muncească din greu şi să sufere, după blestemul Domnului Dumnezeu. Dumnezeu nu a abandonat, însă, făptura creată după chipul şi asemănarea Sa, răscumpărând omul prin întruparea şi patima cea de bună voie a lui Hristos, Fiul Său. Cel ce S-a întrupat să mântuiască omul, i-a dat acestuia drept maică Biserica, ca ea să îl hrănească cu laptele credinței, să-l sfințească sie-și fiu. Toată viața omului, de la leagăn la mormânt, se desfășoară cu binecuvântarea şi ocrotirea puternică a Bisericii (Eklesia), care a pregătit leacuri pentru toate bolile şi ajutor pentru toate încercările din viața omului, administrate prin Sfintele Taine şi Ierurgii, ce sfințesc începutul şi sfârșitul vieții, precum pragurile de trecere din viața omului, așa cum este nunta și călugăria.

Tainele Bisericii sfințesc şi îndumnezeiesc omul, au o bogată simbolistică asociată şi prin Duhul Sfânt lucrează în mod real asupra omului. Numele acestora vine de la modul tainic în care lucrează energiile dumnezeiești asupra persoanei ce le primește, lucrare pe care mintea nu o pricepe, care scapă simțurilor şi nu se supune legilor fizice sau cuantificărilor şi analizelor raționale.

Sfintele Taine au fost instituite prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care nu a lăsat omul lipsit de ajutor în viața pământească, pe-al cărui drum iresponsabil mergând, este adesea rănit și cade sub boala sufletului şi a trupului.

Am organizat prezentarea lucrărilor sacramentale ale Bisericii după modul în care ele lucrează şi după cum se aplică omului. Temele pe care le ilustrăm în acest spațiu sunt:

ISTORIA ÎNCEPUTURILOR

Căderea lui Adam o ilustrăm prin reprezentarea iconică a protopărinților Adam şi Eva în Rai, lângă pomul cunoștinței, din care li se poruncise să nu mănânce. Numim reprezentare iconică şi nu icoană pentru că scena căderii, chiar realizată în canoanele iconografice, nu este propriu-zis o icoană, ci un fragment de scriptură ilustrată, reprezentare a celei mai ingrate stări a zidirii lui Dumnezeu: momentul căderii. Este cu adevărat un aide-memoire, cel mai util omului de sub vremi.

INTRAREA ÎN COMUNITATEA HARICĂ A BISERICII

Două dintre Sfintele Taine de intrare în Biserică se aplică împreună, Botezul și Mirungerea de după Botez, şi este firesc să le şi prezentăm așa. Cel nou botezat şi miruit este apoi împărtășit (cuminecat), primind pentru prima dată Trupul şi Sângele Domnului, în Sfânta Taină a Euharistiei (Cuminecării, Împărtășirii). Pe acest temei vom asocia cele trei Sfinte Taine într-o prezentare logică, după cum se şi administrează.

RESTAURAREA OMULUI RĂNIT DE PĂCAT

Vindecarea omului rănit presupune două aspecte: vindecarea sufletească şi vindecarea trupească, pentru că boala sufletească se răsfrânge şi asupra stării fizice a omului, iar boala trupului are totdeauna şi o cauză duhovnicească. Două sunt tainele ce se administrează în astfel de situații, una, Taina Pocăinței, vizând predilect boala sufletească, cealaltă, Taina Sfântului Maslu, vizând mai ales boala trupească.

SPAȚIUL LITURGIC: PROSCOMIDIARUL ȘI MASA SFÂNTULUI ALTAR

Biserica este spațiu liturgic, adică loc unde se săvârșește Sfânta Liturghie, rânduiala (slujba) sfântă în care, sub formă sacramentală, Hristos se aduce jertfă răscumpărătoare pentru mântuirea lumii, de care ne împărtășim prin Euharistie. În spațiul liturgic se jertfește Hristos şi de aceea trebuie să amintim de jertfelnic, dar şi de Proscomidiar, locul aducerii darurilor şi pregătirii lor pentru a fi sfințite şi preschimbate în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Proscomidia (proaducerea) se săvârșește în prima parte a slujbei, de aceea este important ca cei ce participă la Liturghie să fie prezenți dintru început, pentru a aduce darul (prescura cu pomelnic şi lumânare) la altar.

VĂLURILE LITURGICE: PROCOVEȚELE, SFÂNTUL EPITAF

Procovețele reprezintă simbolic scutecele Domnului (Sfântul Simeon al Tesalonicului) dar și giulgiurile, mai ales că este vorba de jertfirea tainică a Mielului lui Dumnezeu. Procovețele (pocrovețe/ aere/ văzduhuri) sunt folosite la Acoperirea Sfintelor Vase. Sunt realizate din materiale scumpe, bogat și cu atenție ornamentate. În patrimoniul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei s-au păstrat piese deosebite și ca valoare artistică și ca valoare documentară, așa cum sunt procovețele datate pe care este menționat numele Mitropolitului Veniamin. Sfântul Epitaf (Sfântul Aer) este  icoană mobilă şi văl liturgic, care se folosește pentru actualizarea evenimentului înmormântării Domnului. Epitaful este scos în procesiune în biserică în Vinerea Mare, apoi, la Denia Prohodului, tot în procesiune, se înconjoară cu el biserica, după care este dus prin Ușile Împărătești în Sfântul Altar şi așezat pe Sfânta Masă. Denumirea acestui văl vine tocmai de la folosirea lui liturgică, pentru că stă pe Sfânta Masă (gr. epi tafos epi tafos = pe deasupra + mormânt), ce închipuie simbolic mormântul Domnului. Pe Sfântul Epitaf, aflat în această perioadă pe Masa Altarului, stă Evanghelia, care simbolizează Trupul Domnului (Cuvântul lui Dumnezeu) şi este firesc ca Hristos înviat să stea deasupra Mormântului.

VIAȚA OMULUI: ALEGERE ȘI CHEMARE

Prin datele personale care ne individualizează, făcându-ne unici pe pământ, se conturează o anume orientare de viață, concretizată în opțiunile pe care le facem în anumite momente, mai ales de răscruce. În mod generic și tradițional numim chemare înclinația firească sau disponibilitatea către un drum în viață. Aceasta se vădește atunci când se alege una din cele două căi care se exclud reciproc: căsătorie vs. călugărie. Pentru orice opțiune vom invoca chemarea pe care o simțim.

Pentru hirotonie vorbim însă de alegere, alegere de sus, pentru că încă din Legea Veche,  și continuând în Legea Darului, Dumnezeu cheamă la slujba jertfelnicului pe cei pe care singur îi cunoaște.  Prin hirotonie se alege sacerdoțiul, adică slujitorii Sfântului Altar, diaconii, săvârșitorii celor Sfinte, preoții și Luminătorii Bisericii, Arhiereii.

IERURGII PENTRU SFINȚIREA NATURII

Ierurgiile sunt slujbe, rânduieli sau rugăciuni ale Bisericii pentru sfințirea omului, în diferite momente sau în anumite împrejurări, şi pentru binecuvântarea şi sfințirea naturii înconjurătoare şi a unor obiecte, lucruri de folos omului. Omul a fost zidit ca încununare a creației şi, prin suflare de viață, Dumnezeu l-a făcut chip şi asemănare Lui. Însă, prin păcat omul a pierdut înfierea dintru început şi a căzut în asemănarea pământului din care a fost luat, căci pământ ești şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 9) şi cu care a devenit solidar în pedeapsă, atunci când Dumnezeu a blestemat pământul pentru Adam: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ți-am spus «să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! (Fac.3.17). De atunci, natura întreagă suferă cu omul şi din pricina omului. Biserica are însă lucrări de sfințire şi binecuvântare, Ierurgii de curățire şi restaurare a lucrurilor, naturii şi omului pentru ca acesta să poată trăi fără păcat şi să se folosească de lucruri şi de natură în vederea mântuirii: sfințirea apei (Aghiasma Mică, Aghiasma Mare, Sfințirea prinoaselor, sfințirea darurilor de pâine, vin, ulei și grâu în slujba Litiei).

IERURGII PENTRU SFÂRȘITUL OMULUI

Biserica se îngrijește cu dinadinsul de începutul şi de sfârșitul omului, binecuvântându-le, sfințindu-le, ajutând sufletul în trecerea spre veșnicie, care poate fi uneori foarte anevoioasă, lucrând apoi prin pomenirile şi slujbele speciale la ajutorarea şi ușurarea celor ce au trecut împovărați de păcat în lumea veșniciei. Pentru toate aceste lucrări Biserica a luat adeverire minunată din multele şi uimitoarele descoperiri ce s-au făcut de-a lungul timpului unor oameni îmbunătățiți sau prin revenirea în trup a unora din sufletele ce intraseră în moarte.

Ieșirea sufletului este uneori un spectacol tragic pentru cei ce asistă şi văd lupta sufletului cu moartea, în aspectele vizibile şi din mărturiile şi reacțiile dramatice ale muribundului. Zbuciumul acestuia şi neputința celor prezenți fac împreună o scenă de un dramatism teribil. Singurul ajutor atunci este rugăciunea Bisericii care poate ajuta şi ușura trecerea sufletului, iar pentru cei ce asistă la un asemenea moment dovada grăiește singură. Rânduiala Înmormântării este o ierurgie ce dovedește dragostea și grija Bisericii pentru fiii ei, dragoste ce merge până la mormânt și are putere să treacă dincolo de el. Această ierurgie, care oferă ajutor și mângâiere tuturor fiilor Bisericii, are note particulare în practica religioasă a comunităților tradiționale, îngăduite de Biserică pentru mângâierea celor rămași în urma morților.