Fata care plânge la raclă

Terminasem facultatea și fusesem plecat timp de un an cu bursă în străinătate. În timpul facultății mă îndrăgostisem iremediabil de o fată de o frumusețe de negrăit. Numai că ideile ei erau în flagrantă contradicție cu idealurile mele despre viață. Era o fată curată la suflet, dar mult influențată de persoane care nu erau pe calea cea dreaptă a credinței. După dureri și discuții fără sfârșit, văzând că nu o pot îndupleca din ideile ei fixe, neortodoxe, am hotărât să ne despărțim. Ne iubeam amândoi enorm, dar ideile noastre despre viitor erau complet divergente. Eu nu puteam să mă abat de la un program de viață și cugetare pe care îl promisesem lui Dumnezeu încă de mic. Anul în care am fost plecat peste hotare a fost unul în care fiecare clipă a fost una de durere și de dor pentru fata respectivă. Îmi făurisem însă o armură de dispreț inventat față de ea și refuzam să admit că încă o iubeam. Totuși nici o altă fată de pe pământ nu a putut să-mi facă inima să bată galopant atunci când o vedeam. Numai gândul la ea și ziua aceea era una plină de suferință.

Când am sosit în țară, m-am dus la Iași la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Eram cu tatăl meu. Ne-am închinat și eu am lăcrimat la moaștele sfintei, cu gândul la fata din vis, spunându-i: Arată-mi, sfântă, dacă aceasta este fata cu care trebuie să trăiesc, cea pe care Dumnezeu a ales-o pentru mine. Eram atât de zdrobit de dor și de durere încât nici măcar nu credeam că o voi mai vedea vreodată. În clipa aceea, am simțit o atingere pe spate: era tatăl meu care îmi arăta ceva cu degetul. La nici un metru, în spatele moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva, fata pe care o iubeam plângea cu mâna pe raclă. După aceea, s-a dus la vasul cu agheasmă și a băut o cană mare de apă sfințită. A fost răspunsul pentru întrebarea mea. Așa că nu am mai stat pe gânduri. După ceva timp am sunat-o, ne-am reîmprietenit, ideile ei erau acum clare și pline de credință. Acum suntem căsătoriți și avem trei copii.