... s-a născut acest copil. Un dar ceresc.
Eram atât de tânăr, 33 ani, frumos, mândru, iubit și adorat, dar și părăsit uneori… Modul meu de viață, multe și foarte multe păcate și-au pus amprenta pe sănătatea mea. Întâi a căzut ca un trăsnet un diagnostic greu… apoi operația (s-a scos o parte din stomac, splina și nu mai știu ce…). Rămăsesem o umbră. Aveam doar 37 kg și trăiam cu perfuzii, dar în acest trup slab reînvia ca o sămânță bună un spirit ce tânjea după Dumnezeu. Slavă, laudă și mulțumire pentru toate Tatălui ceresc! Eram atât de slăbit, nu puteam mânca nimic, mă hrăneam cu perfuzii și simțeam că voi muri.
În disperarea mea, m-am ridicat din pat, iar pașii mei s-au îndreptat atunci spre Mitropolie, cu dorința mare de a mă ruga, de a cere ajutorul divin.
Am ajuns, era ziua, oameni care participau la slujbă.
Am picat în genunchi, am închis ochii, m-am rugat cu ardoare, am spus Crezul cu lacrimi în ochi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul Cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor…”. Eram transfigurat în rugăciune, în momentul când am zis (Amin), un înger, cred, m-a îndemnat să deschid ochii. Nu i-am ridicat prea mult. În jur era o lumină de seară, roșietică, biserica era goală, dispăruseră oamenii, eram singur, iar în fața mea erau niște trepte și am văzut piciorușele ei în sandale romane, negre ca în icoane cu veșmântul negru fluturând ca la o adiere de vânt sau curent parcă spunând că nu este nălucire, ci chiar realitate. Nu am putut ridica ochii să văd fața dar am știut că este ea, Cuvioasa Parascheva, am simțit puterea și ocrotirea ei. Nu mai eram singur.
Și mă simțeam atât de păcătos și vinovat și totuși atât de iubit de Dumnezeu care a îngăduit această revelație.
Nu știu cât a durat. Am leșinat.
După un timp, (oameni din biserică) m-au ridicat și m-au scos afară, spunând că mi s-a făcut rău. Treceam prin biserica goală și lumânările se stingeau toate, parcă atinse de o pală de vânt.
Eram amuțit. Am plecat singur pe străzi. Nu am putut vorbi cu nimeni, oamenii parcă dispăreau din drumul meu, erau absenți. Parcă existam în altă dimensiune; mă întrebam cum trăiesc, unde exist… și mă simțeam ales, primit și atât de iubit de Dumnezeu... Dobândisem, parcă, o putere nouă. Am urcat într-un maxi-taxi spre cartierul unde locuiam, și aș fi vrut să povestesc oamenilor, dar aveam aceeași senzație că nu puteam comunica și ei dispăreau din realitatea mea. Am ajuns acasă, am povestit (eram împreună cu soția mea actuală), dar cuvintele mi s-au părut sărace, puține, goale pentru a descrie revelația pe care Dumnezeu a îngăduit să o trăiesc.
De atunci, viața mea s-a schimbat. În bine!
Se vede că Dumnezeu m-a iubit, m-a iertat mult și, apoi, m-a binecuvântat mult.
Au trecut de atunci mulți ani, cam 24, incredibil pentru unii, dar trăiesc, sănătatea mea este bună; acum 15 ani, a venit pe lume fetița mea, deși, din cauza sănătății, nu mai speram, dar ne-am dorit mult un copil; ne-am rugat într-o seară Tatălui ceresc și, după fix nouă luni, s-a născut acest copil. Un dar ceresc.
Au fost și binecuvântări materiale, dar și spirituale. Parcă tot ce a fost rău în mine a fost luat de o mână puternică și am fost așezat într-un loc luminos și ocrotit. {tiu acum că nimic nu este întâmplător în viață. Slavă, laudă și mulțumire pentru toate lui Iisus Hristos și lui Dumnezeu care a îngăduit să port cu mine această povară a păcatelor și, mărturisindu-le, să pot fi de folos celor ce au nevoie! Amin!
Anonim
Text preluat din volumul 2 al lucrării „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva”, Editura Doxologia - Iași, 2014