„Cum o să rezist...?”
Sfântă Parascheva, scriu aceste rânduri ca să-ți mulțumesc pentru ajutorul dat. Acolo, la Mitropolie, se cere să scriem despre cum ne-ai ajutat tu (...) și nu pot rămâne indiferent; altfel, m-ar mustra conștiința sau chiar tu. Dacă va fi de folos vreun cuvânt de aici, îndrumă-mi penița.
Am cunoscut-o pe Sfânta Parascheva în împrejurări grele. Aveam 17 ani, eram elev în clasa a XI-a (...). Abia ieșisem din spital. De fapt, urma un lung șir de internări repetate și investigații (...); dureri îndelungate îmi limitau, efectiv, mișcarea fizică. Încet, mi s-a dezvoltat sentimentul de frică. O frică tare și mare; pur și simplu frică. Și eram mic, naiv, sincer, dar și curat. Țin minte că i-am făgăduit, în naivitatea mea, Cuvioasei că, dacă mă vindecă, îmi păstrez fecioria și n-o să am vreo relație trupească până am să mă-nsor. Începuse să se cuibărească, tare, frica în sufletul meu de adolescent. Tânjesc după anii aceia. Îmi vin în minte cuvintele lui Ernest Bernea: „Simplitate pierdută”.
În intermitențele durerilor și neputinței fizice, începeam să mă văd mic, neputincios; aveam deci nevoia unui sprijin, să mă ajute cineva să rezist și suferinței psihice, pe care o suportam alături de cea fizică: „Ce-o să se-ntâmple cu mine?”, „Mă voi vindeca vreodată?”,
„Cum o să rezist...?”.
Începusem să aplic ceea ce citeam în cărți, în special în volumele Părintelui Cleopa. Fără să am intenția, m-am văzut cu un program foarte bine structurat. Astfel, dimineața, tata ne ducea cu mașina la școală (împreună cu sora). Aveam orele de la 9, tata știa că de la 7; ne lăsa în curte, pleca, iar eu mă făceam că merg la alimentara din colț, după un pachet de biscuiți. Anca intra la ore, iar eu porneam aventura. Timp de un an, nimeni nu s-a prins de ceea ce făceam! Mă îndreptam spre Mitropolie. Pe drum, în curte, dădeam pachete de mâncare la săraci (era mâncare sustrasă din frigider, dimineața, înainte de plecare; luam des borcane din cămară pe care le umpleam, pe ascuns, în zece minute, cu borș, mâncărică de cartofi, varză etc., puneam câteva felii de pâine).
În vremea aceea n-am judecat nici un cerșetor. Dădeam cu bucurie, de parcă eram premiat pentru asta. Cred că și copila Filofteia, sfânta ce urma să fie, făcea la fel. Aveam chiar cerșetorii mei preferați, abonați. Apoi, mergeam în Mitropolie. Nimeream, de obicei, la Utrenie și stăteam cuminte în genunchi și ascultam. Mă lua des somnul (...).
Înainte de slujbă mă rugam la Cuvioasa: aveam locul meu, la capul ei, în genunchi (...), ținând puternic un picior al raclei. Mai întâi, pentru a-mi face curaj, îngenuncheam la câțiva metri în spate și mă rugam acolo. Făceam metanii, vorbeam în cuvintele mele. La dreapta îl aveam în icoană pe Sfântul Nicolae; abia apoi, în genunchi, mă apropiam de Sfântă și plângeam. Plângeam foarte mult, cu inima plină de bucurie. Plângeam mai mult când durerile nu încetau și mă deranjau în copilăria mea. Strângeam tare, tare piciorul raclei sale și mă încordam să simt rugăciunea mea. Știam că, dacă rugăciunea nu e simțită, degeaba o fac. Uneori n-aveam nici batistă la mine, îmi curgea nasul, și-mi murdăream mânecile hainelor, pentru că altă soluție nu era. Mă simțeam un privilegiat, un mare om, că stau acolo, în genunchi, la capul Sfintei. Mă întrebam de ce lumea stă la rând, când, uite, eu sunt atât de aproape de ea. Și mă ridicam de acolo atât de ușor și ușurat! Plecam spre școală, apoi, în drum, treceam și pe la „Sfinții Trei Ierarhi”. Nimeream la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Ședeam de fiecare dată în spate, în genunchi, o vedeam pe Maica Domnului din altar cu Pruncul în brațe și mi se părea că îmi cântă îngeri de la strană. La 9 începeam orele.
Așa am ținut-o un an. Au urmat alte dureri, internări repetate, intervenții chirurgicale, externări. Am terminat liceul, apoi facultatea, și am început să lucrez. Acum... îmi vine greu să mai plâng. Trec pe lângă cerșetori și nu le mai dau borcane cu borș; ori, dacă trec, cântăresc darul meu și judec fața omului.
Acum stau la rând la Cuvioasa și... citesc din acatistul ei. Ajung la raclă și primul lucru pe care-l fac este să apuc piciorul de metal al raclei și să-l strâng puternic și nu-mi vine să-i mai dau drumul și-i mulțumesc Cuvioasei pentru ajutorul dat atunci. Abia apoi mă rog pentru altceva. Și mă uit la capul ei și revăd locul, dar pe mine nu mă mai văd curat, naiv, simplu. Țin strâns piciorul raclei și vreau să nu-i mai dau drumul, pentru că nu mai pot întoarce timpul, pentru că am pierdut simplitatea, iar acum mă stăpânește păcatul.
Acum nu mai aud îngeri la „Trei Ierarhi” și nu mai stau în spatele bisericii, ci în față.
Atunci puteam sta o oră la racla Cuvioasei să plâng, acum nu rezist zece minute să-i mulțumesc!
Simplitate pierdută.
Cătălin P., 27 ani, Iași
Text preluat din volumul 1 al lucrării „Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva”, Editura Doxologia - Iași, 2011