Trei ani și jumătate mi-am trăit propria apocalipsă

Trei ani și jumătate mi-am trăit propria apocalipsă

Totul a început de la un banal chist sinovial pe mâna dreaptă, puțin dureros și ușor inestetic. Prima operație a fost mai mult un moft, din considerente estetice. Mi s-a spus că va fi o operație absolut banală, care va dura zece minute, fără internare, după care voi pleca acasă, fără probleme. Era 1 mai 2001. Cel care m-a operat era directorul spitalului, profesor universitar, așadar, pentru el intervenția era una foarte simplă. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca totul să nu fie așa cum mi se spusese. La jumătate de oră după ce am plecat de la spital, am simțit o tensiune cumplită în mână, bandajul s-a îmbibat de sânge, care a început să curgă abundent. A trebuit să ne întoarcem de urgență la clinică și, întrucât profesorul plecase, s-a creat panică și agitație mare. Într-un final, când acesta s-a întors, nu mai era nici o sală de operație liberă, așa că a trebuit să redeschidă mâna în triaj, într-un spațiu impropriu pentru o asemenea intervenție. S-au adus o masă cu instrumentar și un pat, iar un colț al sălii de așteptare s-a transformat într-o așa-zisă sală de operație. Și, lucrându-se în viteză și mare panică (pentru că pierdusem mult sânge), fără toate pregătirile unei operații și fără condiții optime, am fost infectată cu mai mulți viruși incurabili (pioceanic și hepatită C). Anestezia nu a mai ținut, așa că s-a lucrat pe viu. Mi-au dat un câmp de tifon să-l mușc, ca să nu urlu de durere.

Trei ani și jumătate mi-am trăit propria apocalipsă. Rana nu s-a mai închis. Au urmat alte șapte operații, în diferite centre și clinici renumite, cu profesori renumiți, în care mâna mi-a fost curățată, cauterizată, înghețată, după toate metodele, vechi și moderne, totul fără rezultat. De fiecare dată, mi se garanta că e ultima intervenție și că rana se va închide. Când ajungeam acasă, constatam că nu e așa și că iarăși totul a fost zadarnic. Organismul era epuizat de anestezii și antibiotice. La una dintre intervenții nu m-am ridicat douăsprezece ore din comă. Simțeam moartea suflându-mi în ceafă și nu puteam nici măcar să primesc Împărtășania, pentru că vărsam tot ce înghițeam.

După acești trei ani și jumătate de chin, în care toată energia, toți banii și toate speranțele se irosiseră prin spitale și operații, duhovnicul meu, Preasfințitul Calinic, mi-a dat o bucățică din veșmântul Cuvioasei Parascheva. L-am prins cu bandaj pe rană. După vreo săptămână, a ieșit prin deschizătura rănii un fir gros de ață chirurgicală. N-am mai vrut să merg la nici un medic, așa că, în fiecare zi, trăgeam de acel fir cât puteam, până când, într-o zi, s-a desprins din țesuturi și a ieșit. Din acel moment rana s-a închis și totul a rămas un vis urât. 

A vrut Dumnezeu ca nimeni din casa mea să nu fie infectat, deși pioceanicul era contagios. Iar în final, când nu mai speram nimic de la oameni, când singurul sentiment era un dispreț profund pentru știință și specialiști, dublat de un la fel de profund autodispreț, a hotărât să îmi trimită ajutorul Cuvioasei Parascheva, fără să îl cer și fără să știu să îi mulțumesc.